Traducción: Catalina Iliescu Gheorghiu: Revelación (A. Gracia)

Caminas por las calles: y la noche se llena de estrellas que te llueven el rostro. 

     Todo se transfigura. 

     Estás en otro tiempo y otro espacio; y no existen la prisa, ni el miedo, ni el furor, en ese ahora en el que existes y que nunca existió: que todo era cadencia y es sigilo. Temes cerrar los ojos por si acaso, al abrirlos, no encuentras el Edén y todo ha sido el sueño que soñaste soñar que se cumplía.

     Y escribes, por ejemplo:

            Revelación

Tal vez porque los pájaros cantaban

y reían las fuentes, y los álamos

abrazaban el aire de la tarde,

o quizá porque el dulce firmamento

derramó sus estrellas sobre mí,

sentí mi corazón estremecerse

y extasiarse mi carne.

Extendía la noche sus dominios

sobre el ocaso, floreciendo aromas

como ofrendas del día, y en el aire

se aquietaba una brisa melodiosa

igual que un madrigal dormido, preso

en el acorde de un latido cósmico.

Ya el árbol no era un árbol, sino médula

de mi espíritu alzado en el paisaje.

Sentí en mi pecho las doradas hojas

quebrarse como leves corazones

marchitos del otoño.

Las nubes descargaban en mi alma

su lluvia torrencial.

Todo confluyó en mí: fuentes, estrellas,

montañas, pergaminos, claridades,

biografías para la eternidad.

Todo era hermoso y mío, como un lento

fluir desde la aurora hasta el crepúsculo.

Y en medio de la luz sentí, de pronto,

el dulce y silencioso escalofrío

de la revelación.

Y, además, no te sientes solo en la isla de los sueños porque otro ser sintiente y reflexivo ha captado tu éxtasis y se lo ha llevado a su espíritu:

Revelaţie

Poate pentru că păsările cântau

şi râdeau izvoarele, iar plopii

îmbrăţişau văzduhul în amurg,

sau poate pentru că dulcea boltă

şi-a revărsat stelele peste mine

mi-am simţit inima înfiorându-se

Şi carnea în extaz.

Noaptea îşi întindea domeniile

peste asfinţit, aromele dându-i în floare

în chip de ofrande ale zilei, pe când în aer

se îmbuna o boare melodioasă

precum un madrigal letargic, încleştat

în acordul unei pulsaţii cosmice.

Deja copacul încetase a mai fi copac, spre a fi măduvă

a duhului meu înălţat în peisaj.

Mi-am simţit în piept frunzele aurii

frângându-se ca diafane inimi

ofilite ale toamnei.

Norii îşi descărcau în sufletul meu

Ploaia lor torenţială.

Toate îşi găsiră confluenţa în mine: izvoare, stele,

munţi, pergamente, înseninări,

Biografii pentru eternitate.

Totul era frumos, era al meu, ca o domoală

curgere din auroră către asfinţit.

În mijlocul luminii am simţit, deodată,

fiorul dulce şi tăcut 

al revelaţiei.

                    Traducción: Catalina Iliescu Gheorghiu

4-10-19