Grieg: La mañana
Me encuentro con estos 6 poemas disfrazados en otra lengua. La profesora rumana Elena Liliana Popescu los tradujo para una revista de su país. Los ofrezco como curiosidad: junto a la traducción, que agradezco, los originales en azulandio:
VIZIUNE DIN CEALALTĂ PARTE
Pentru Liliana Popescu
Carnea cheamă carnea,
şi din carne se naşte
spiritul, o altfel de carne
transparentă, frumoasă, limpede,
dar la urma urmei carne, materie
indestructibilă, pulsaţie
şi spasm al conştiinţei.
Fierbe în carne sunetul
pietrei, marea, lumina
de parcă s-ar oglindi
imnul universului,
şi s-ar supune unor ritmuri
melodioase splendoarea
muzicii ascunse
în dorinţe. Focul
ascuns în umbra
simţurilor înalţă
armonia siderală
şi se arată privirii
până la lucrurile ce sclipesc
ca nişte transfigurări
la lumina zilei.
Trupurile îşi pierd forma
şi îşi fac sufletul transparent.
Totul se luminează şi devine
diafan. Fiinţa
nu mai are contururi, ci curge
cufundată în celelalte fiinţe,
este râu şi mare, izvor
devenit ocean.
Cuvintele îşi părăsesc
zicerea; deja nu mai există cuvinte:
ci doar cunoaştere.
Ce limpede minune e dorinţa
de a transcende materia,
şi ce îndepărtată-i durerea
de a te simţi legat de trup.
Toate trupurile sunt suflete
într-o continuă peregrinare
înspre clarviziune.
Visión del otro lado
La carne llama a la carne,
y de la carne se engendra
el espíritu, otra carne
transparente, hermosa, clara,
pero carne al fin, materia
indestructible, pulsión
y espasmo de la conciencia.
Bulle en la carne el sonido
de la piedra, el mar, la luz,
como si reverberase
el himno del universo
y sometiese a cadencias
melodiosas el fulgor
de la música escondida
en los anhelos. La lumbre
agazapada en la sombra
de los sentidos eleva
su sideral armonía
y se asoma por los ojos
hasta las cosas, que fulgen
como transfiguraciones
en la claridad del día.
Los cuerpos pierden su forma
y transparentan sus almas.
Todo se alumbra y convierte
en diafanidad. El ser
no tiene contornos, fluye
inmerso en los otros seres,
es río y mar, manantial
oceanizado.
Las palabras abandonan
su decir; ya no hay palabras:
tan sólo conocimiento.
Qué claro prodigio, el ansia
de trascender la materia,
y qué remoto el dolor
de sentirse atado al hueso.
Todos los cuerpos son almas
en peregrinar constante
hacia la clarividencia.
ÎNSPRE LUMINĂ
Acest arbore, această umbră şi cărţile-acestea,
care îmi aduc linişte şi calm
nu sunt destinate morţii;
s-au născut la marginea zilelor
pentru a-i da un chip binevoitor lumii.
O frunză a căzut şi mă cheamă
cu deliciul ei fugar: o contemplu
şi universul mă contemplă în ea.
Simt în dezordine,
curgând timpul fragil, că această clipă
nu va mai fi, altă dată, a mea.
Zorile îşi lasă
lumina, şi dimineaţa se grăbeşte
înspre asfinţit.
Ca un fior, tristeţea
îşi lasă în ochii mei melancolia.
Aş vrea să mor pentru a uita
de această durere:
şi dintr-o dată,
rebelă şi luminoasă,
de parcă s-ar trezi dintr-un somn adânc,
inima mea îmbrăţişează existenţa,
ating lucrurile, trăiesc.
Hacia la luz
Este árbol, esta sombra y estos libros
que me procuran placidez y calma
no están hechos para morir; nacieron
al margen de los días para darle
un rostro amable al mundo.
Una hoja ha caído y me reclama
con su fugaz delicia: la contemplo
y el universo me contempla en ella.
Siento desordenadamente
correr el tiempo frágil, que este instante
no será, otra vez, mío.
Cede el alba
su luz, y la mañana se apresura
hacia el ocaso.
Como un escalofrío, la tristeza
deja en mis ojos su melancolía.
Yo quisiera morir para olvidarme
de este dolor:
y de repente,
rebelde y luminoso,
como si despertase de un gran sueño,
mi corazón se abraza a la existencia,
toco las cosas, vivo.
RECONSTRUCŢIE
Eu nu sunt cel ce am fost pentru ca aceste versuri
să-mi răscumpere memoria în această noapte
de gingăşie şi încetineală a sufletului.
Nu există nimic care să-l poată învia
pe cel ce a îmbrăţişat cândva moartea.
Versurile mele îmi înapoiază un străin
care vrea să mă înlocuiască cu povestea lui
abandonată într-un ieri de demult.
Ce singurătate locuiesc în aceste vremuri
în care, după ce am trăit, trăiesc un mort
şi creez pe cel ce simte acum, gândeşte
şi scrie această elegie,
sau această odă fără sfârşit.
Ştiu bine că cel ce zvâcneşte
în cuvântul meu este cineva care nu există
şi pe care numai îl cunosc
în timp ce scriitura făureşte materia.
Eu sunt cel ce renaşte vers după vers,
sub pana rătăcitoare
singur cu visul meu şi cu adevărul lui.
Sunt cel ce doreşte să fie mai mult decât ce-a fost.
Reconstrucción
Yo no soy el que fui porque estos versos
rescaten mi memoria en esta noche
de suavidad y lentitud del alma.
Nada hay que resucite
aquello que abrazó la muerte un día.
Mis versos me devuelven a un extraño
que quiere suplantarme con su historia,
abandonada en el profundo ayer.
Qué soledad habito en ese tiempo
en el que, pues viví, vivo difunto
y voy creando al que ahora siente, piensa
y escribe esta elegía
o esta oda sin fin.
Sé bien que aquel que late
en mi palabra es alguien que no existe
y al que sólo conozco
mientras forja materia la escritura.
Yo soy el que renace verso a verso
bajo la pluma errante,
a solas con mi sueño y su verdad.
Soy el que anhelo ser más que el que he sido.
PE O CĂRARE ÎNALTĂ
Dacă eu aş şti să spun
atâtea, câte, fără cuvinte, spune
inima mea lucrurilor,
mării, vântului, focului,
simţurilor intime
care mă ascultă şi răspund
precum piatra pietrei
şi apa apei, sau ca lumina,
purei cufundări în sine însăşi
buzele mele ar rosti
secretele şi probele
pe care sufletul le păstrează în umbră
de la începutul timpului,
şi pe care le cunosc
doar floarea, pasărea, zorile
acele momente ascunse
ca nişte daruri misterioase
în care se transformă
dorinţa în realitate,
şi limpezimea în puritate.
Atunci, ceaţa luminoasă
a presimţirii va izbucni
ca o revelaţie
în încăperea unde locuieşte
sufletul meu aşteptând să fie
imensitate, transparenţă.
Şi cu ochii închişi,
deschişi înspre lumină,
aş contempla focurile
şi gheţarii care agită
spiritul şi îl înalţă
acolo unde condeiul se opreşte.
Por una elevada senda
Si yo supiera decir
cuanto, sin palabras, dice
mi corazón a las cosas,
mi corazón a las cosas,
al mar y al viento, a la lumbre
de los íntimos sentidos
que me escuchan y responden
como la piedra a la piedra
y el agua al agua, o la luz
al puro ensimismamiento,
mis labios pronunciarían
los secretos y vislumbres
que el alma guarda en la sombra
desde el principio del tiempo
y que tan sólo conocen
la flor, el pájaro, el alba,
esos instantes ocultos
como dones misteriosos
en los que se transfigura
el anhelo en realidad,
la claridad en pureza.
Entonces, la clara bruma
del presagio estallaría
como una revelación
en la estancia donde habita
mi ser esperando ser
inmensidad, transparencia.
Y con los ojos cerrados
abiertos hacia la luz,
contemplaría los fuegos
y los glaciares que agitan
el espíritu y lo elevan
allí donde la pluma se detiene.
LÂNGĂ CEDRI
Identitatea frumuseţii se naşte,
căutată în carnea spiritului.
Materia nu ajunge până la acea încăpere
tăcută, iar sufletul se dizolvă
în mici paradisuri. Aici trăieşte
viaţa o altă existenţă. Parfumurile
nu se nasc din flori, şi nici muzica
nu îşi aminteşte sunetele.
Muşchiul tăcut
se abandonează păcii; gândul
se odihneşte în armonie.
De parcă ar fi un talisman, lumina
repudiază privirea
şi îi dă inimii clarvedere.
Există o moliciune
ascunsă care schimbă
ordinea lucrurilor;
şi toate înţelesurile se dezvăluie.
Junto a los cedros
Nace la identidad de la belleza
buscada entre la carne del espíritu.
La materia no llega hasta esa estancia
silenciosa, y el alma se disuelve
en breves paraísos. Vive aquí
la vida otra existencia. Los aromas
no nacen de las flores, ni la música
recuerda los sonidos.
El músculo callado
se abandona a la paz; el pensamiento
reposa en armonía.
Como si fuese un talismán, la luz
repudia la mirada
y otorga al corazón clarividencia.
Hay una lasitud
secreta que transforma
el orden de las cosas;
y todos los sentidos se revelan.
ÎNSPRE ORIGINE
Totul este plin de lumină
în noaptea asta senină.
Sufletul soarbe în umbră
izvoare de linişte,
şi se vede pe sine limpede,
efigie a adevărului.
Nu ştiu cum, puritatea
apei învăluie totul
în transparenţe. Trupul
se diluează. Tot ce
era întuneric, este acum lumină.
Se pogoară, nu ştiu cum,
cerurile până la fruntea mea,
iar enigmele, sfincşii şi îndoielile
îşi dezvăluie secretele,
nu ştiu cum, se arată
ca un mister ce luminează
eternitatea: clipa.
Văzduhul izbucneşte în străluciri
şi un parfum îngheţat
de seară invadează lumea
dintr-o dată, nu ştiu cum,
în timp ce noaptea iluminează
ochii, inima.
Totul se umple de stele
şi renaşte, nu ştiu cum,
copilăria: lumina perpetuă.
copilăria: lumina perpetuă.
Hacia el origen
Todo está lleno de luz
en esta noche serena.
El alma bebe en la sombra
manantiales de sosiego,
y se ve a sí misma, clara
efigie de la verdad.
No sé cómo, la pureza
del agua todo lo envuelve
de transparencias. El cuerpo
se diluye. Todo cuanto
era oscuro es claridad.
Descienden, yo no sé cómo,
los cielos hasta mi frente,
y enigmas, esfinges, dudas
desvanecen sus secretos
no sé cómo, se revelan
como un misterio que alumbra
la eternidad: el instante.
El aire estalla en fulgores
y una gélida fragancia
vesperal invade el mundo
de repente, no sé cómo,
mientras la noche ilumina
los ojos, el corazón.
Todo se llena de estrellas
y renace, no sé cómo,
la infancia: la luz perpetua.
24217
